Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Experienţa traducerii

        de Gabriel Nedelea

Experienţa de traducător a lui Bogdan Ghiu este una copleşitoare atât din punct de vedere cantitativ, cât şi înţeleasă din cea mai largă perspectivă culturală, umanistă şi existenţială în toată puterea cuvântului, aş zice. Lista de titluri de la finele celei mai recente cărţi pe care o semnează, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), însumează peste şaizeci de titluri ale unor autori ca: Jacques Derrida, Michel Foucault, Gilles Deleuze, Félix Guattari, Jean Baudrillard, Henri Bergson, Sade, Charles Baudelaire, André Breton, Antonin Artaud, Marguerite Duras etc. Această experienţă l-a determinat pe Bogdan Ghiu să(-şi) redefinească nu numai statutul scriitorului contemporan şi pe cel al intelectualului în genere, ci şi întreaga viziune asupra culturii, asupra artei şi a scrisului, invocând o nouă paradigmă ce are la bază, în fond, un soi de teorie a receptării (a cunoaşterii, în cele din urmă) în care traducătorul devine coautor.

Totul trebuie tradus, ne spune autorul în douăzeci şi şase de limbi pe pagina cinci, transformând acest imperativ (devenit categoric!?) într-un „titlu-slogan” (p. 7) şi, deopotrivă, într-un crez şi o ipoteză. Din faptul c㠄Trebuie să traducem (oricum nu facem decât asta)” decurg alte astfel de imperative „scandate” şi/ sau verificate, printr-o scriitură efervescentă, cursivă şi încântătoare, căci şi de-asta autorul îşi ia alibiul de manifest: „Doar culturile care se iau în serios traduc” (p. 13); „O cultură este un spaţiu (supraetajat) de traducere (în toate sensurile)” (idem.), „Trebuie să traducem permanent” (p. 15); „Traducerea e noua paradigmă şi noua conştiinţă politic㔠(idem.), „O cultură înseamnă traducere” (p. 16), „Cine traduce stăpâneşte, conduce” (idem.).

Deşi scrierile (eseuri, comunicări, dări de seamă, notiţe, impresii de lectură sau din timpul traducerii propriu-zise) strânse în acest volum au un caracter eseistic, impresionist chiar (spus fără nicio conotaţie peiorativă, ci dimpotrivă), există un nucleu teoretic, un fir demonstrativ (susţinut deductiv, dar mai ales inductiv) care, oricât de mult s-ar subţia în unele pasaje, străbate toate segmentele şi-i dă cărţii un caracter unitar. Numai sub genericul de manifest se putea desfăşura o astfel de scriitură, dat fiind că avangardele secolului al XX-lea (parcă mai ales suprarealismul) ne-au lăsat moştenire acest „gen” hibrid care presupune chiar subminarea genurilor şi a stilurilor, anihilarea discursurilor hegemonice, evitând prin deschiderea lor să claustreze la rându-le, deşi unele au devenit în cele din urmă dogmatice.

Pentru Bogdan Ghiu traducerea nu este doar o profesie sau o practică secundară, minoră, marginală, cum cel mai adesea a fost şi este percepută, ci devine un act de cunoaştere total, desfăşurat la toate nivelele fundamentale: cognitiv, epistemologic, metodologic, etic, ideologic, politic, cultural (în genere) şi chiar religios.

Mărturisesc că nivelul ideologic din debutul cărţii îmi scapă, mai ales din cauza unor afirmaţii ca: „cel mai adesea, primele care îşi supun popoarele, cetăţenii, societăţile acestui proces de aculturare forţată, de privare de traducere, de descurajare a traducerii, de renunţare la traducere şi, astfel, de abdicare de la rezistenţă, sunt elitele. Întotdeauna, elitele sunt primele care vorbesc limbile dominante şi care îndeamnă la netraducere...” (p. 14) sau „mulţi intelectuali (români), intelectualul ca (proiect de) specie (pentru moment, dacă s-ar putea, măcar de rasă) dispreţuiesc şi urăsc traducerea. Ei fie barbarizează (transplantează), fie neaoşizează (naturalizează): aceeaşi mişcare, acelaşi, gest, din sensuri opuse. Dar nu traduc, adică nu numesc, nu efectueaz㔠(p. 27). Este destul de ambiguu folosit termenul de elită, fie el şi introdus în schema bipolară a puterii – dominator/ dominat, iar cel de intelectual îmi e cu atât mai neclar, oricât m-aş strădui să înţeleg suspendarea (probabil de pe poziţii foucaldiene) unui astfel de concept. Înţeleg, totuşi, dimensiunea etică pe care o presupune necesitatea şi responsabilitatea traducerii, respectiv acuzarea directă de către Bogdan Ghiu a ocultării prin netraducerea unor texte importante, din care sunt extrase şi invocate/ întrebuinţate/ manipulate de diverşi „autori” şi „gânditori” (pe care nu i-aş găsi reprezentativi pentru categoriile numite elite sau intelectuali), la limita plagiatului, idei importante în economia dialogului cultural autohton.

Găsesc provocatoare şi fertile demersurile din plan epistemologic şi cultural, cu importantele lor implicaţii existenţiale. Revin astfel la ideea de traducere ca „nouă paradigmă de cunoaştere”, ca „un act ireductibil de lectur㔠(p. 22), unul complet şi eficient: „Prin introducerea ideii de traducere, a metaforei epistemologic-pedagogice a traducerii în locul celei de interpretare (dublare «analogică» redundantă), putem învăţa mai uşor să respectăm alteritatea, relativizând atât unitatea şi omogenitatea, Identicul, cât şi opusul său la fel de extrem(ist), incomunicabilitatea totală şi, deci, imposibilitatea traducerii. Între iluzia familiarităţii şi pesimismul intraductibilităţii – traducerile plurale, relative şi perfectibile: lanţul traducerilor, multiplicarea identităţilor prin traducere.

Traducerea implică, metodologic, obstacolul, ocolul, amânarea, efortul. Este un model dialectic: recunoaşte diferenţele, dar nu le consideră de nedepăşit. Nici familiaritate, nici intraductibilitate: traducere continuă, ca însăşi lucrarea Fiinţei” (p. 24.)

Această substituire a interpretării cu traducerea provoacă mutaţia care-l determină pe Bogdan Ghiu să vorbească, de fapt, despre o nouă paradigmă. Disertaţia sa îşi găseşte suport şi în teoriile receptării (din teoria literaturii şi teoria artei), traducem încontinuu aşa cum citim creator în permanenţă, prin abatere, fie literatură, fie artă, fie marele text care este realitatea, astfel încât traducătorul, ca şi lectorul, devine, cum anticipam la începutul acestei cronici, coautor (aşa cum îl teoretizează Eugen Negrici în Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii, 2014). Traducătorul este, în acelaşi timp, „lector-jucător” şi „lector-înnoitor” şi, mai mult, „re-devine poetul central-mediator ca traducător: pentru a face presiune asupra legii dinspre toate limbajele” (p. 53). Sau, încă şi mai direct spus, „a traduce înseamnă a practica (a transpune, a traduce) poezia la nivel (scară) cultural(ă) mare” (p. 200) şi „a traduce: a fi, a trăi, a realiza, prin tine însuţi tradiţia, a face lucrurile să devină, să scape (salvare şi diversificare seminală)”(idem.).

O astfel de concepţie integratoare, hegemonică am fi tentaţi să spunem, dacă n-ar avea ca finalitate deschiderea şi eliberarea şi dacă n-ar fi pe deplin democratică, presupune mai multe trepte ale traducerii. Astfel, autorul manifestului relevă diferitele nivele, chiar tipuri, ale traducerii: 0. Auto-traducerea pre-lingvistică; 1. traducerea inter-lingvistic㠖 care este cea mai apropiată de ceea ce înţelegem prin traducerea dintr-o limbă în alta; 2. traducerea intra-lingvistic㠖 aflată, se pare, sub sau înaintea traducerii inter-lingvistice; 3. traducerea inter-medial㠖 realizată exclusiv prin intermediul artei; 4. traducerea inter-cultural㠖 în acest stadiu se pune problema/ reapare idealul unei limbi universale şi a globalizării (complexul turnului Babel); 5. traducerea inter-religioasă.

Toate presupun un angajament filosofic de factură existenţială. De pildă, în cazul traducerii intra-lingvistice, Bogdan Ghiu afirmă: „Căci ce este, de fapt, simplu spus traducerea? Evidenţierea, crearea, degajarea unui spaţiu a-teritorial, transteritorial de negociere între două extreme ideale: intraductibilitatea absolută şi traducerea perfectă. Nu există nici traduceri perfecte (aşa cum ar vrea unii, de exemplu adepţii globalizării prin impunerea unui cod unic), dar nici intraductibilitatea absolută (aşa cum susţin adepţii particularismelor, ai replierii, ai idiosincraziei absolute). Traducerea, schema traducerii are marele avantaj deopotrivă etic, politic şi pragmatic de a ne face să-l construim pe celălalt, şi, astfel, să ne obiectivăm pe noi înşine ca altul, ca alter-subiect, prin degajarea intraductibilelor relative, care sunt tocmai definiţia celuilalt, conturul lui în mişcare. E şi mai drept, şi mai util ca în relaţiile dintre noi să ne spunem că ceea ce facem e să traducem.” (p. 57)

Constructive şi ofertante sunt şi relatările propriu-zise din atelierele traducătorului de filosofie, de studii culturale şi sociale şi de literatură. Bogdan Ghiu realizează şi câteva radiografii ale sistemului de traducere românesc, cu incursiunile aferente în istoria acestora. Se declară elev al Irinei Mavrodin, legitimează sau desfiinţează traduceri apărute în România.

Toţi traducem continuu, sub o formă sau alta, după cum reiese din manifestul denumit Totul trebuie tradus. O nouă paradigmă, însă, mai corect spus, toţi am beneficiat de fundamentalele traduceri ale lui Bogdan Ghiu, iar acum luăm parte la spectacolul gândirii sale despre şi ca traducere. O altă mare lecţie a acestei cărţi: traducerea este dovadă de onestitate intelectuală şi de igienă a culturii.

© 2007 Revista Ramuri